Etnografie

Ghidaj Casa Norocea

În sala de jos:

            Bună ziua și bine ați venit!

            Suntem aici acasă la maestrul Dumitru Norocea, pictor, sculptor, restaurator, importantă personalitate a României interbelice și, mai ales, a orașului nostru.

Dumitru Norocea nu a fost argeșan prin naștere. S-a născut în 1880 în Gorj, comuna Balboși, a urmat primele trei clase în satul natal, clasa a IV-a la Târgu Jiu, apoi liceul Traian din Turnu-Severin. Acolo, la Severin, a avut un profesor foarte bun, pe nume Tit Liviu, care l-a învățat pictură, sculptură și noțiuni de istoria artei. Majoritatea timpului, Dumitru Norocea și-o petrecea în atelier, printre tablouri și modele. De la acest Tit Liviu se pare că a preluat și deviza “Credință – Muncă – Cinște – Sacrificii” prezentă în memoriile sale și transpusă ca inscripție în tabloul semicircular din sala de jos a casei Norocea. Deși știa bine limba română, Dumitru Norocea alege să scrie “cinște”, așa cum pronunța, se pare, profesorul său Tit Liviu.

Când termină liceul, Dumitru Norocea nu se înscrie imediat la facultate. Mama sa murise, iar tatăl, bolnav, îl cheamă să își întrețină cei 8 frați mai mici (5 frați și 3 surori). Patru ani el funcționează ca învățător în satele Prisăceaua și Corobăi din Mehedinți. Acolo, lucrând alături de zugravi bisericești și de troițe, Dumitru Norocea își desăvârșește, oarecum, stilul.

Când se înscrie la facultate (Școala de Arte Frumoase), în 1903, Dumitru Norocea este admis al treilea, apoi termină facultatea cu nota 10. În 1909 el primește o bursă de studii în Italia, pentru 4 ani, semnată de însăși autoritățile italiene. Studiază în importantele centre ale culturii italiene, apoi pleacă pentru a studia 4 luni la Sorbona (Paris). Cu profesorul său de la Sorbona, marele Gabriel Millet, merge alte 6 luni pentru a studia și a lucra la Muntele Athos.

Dumitru Norocea se întoarce în țară în 1913 și este contractat să restaureze picturile de la mănăstirile Govora, Hurezi, Tismana, Cozia, și de la Mitropolia din Târgoviște. În 1914 el este adus la Curtea de Argeș pentru a restaura picture bisericii Sfântul Nicolae Domnesc (secolul al XIV-lea). Sub 3 straturi de frescă mai nouă el descoperă acolo cea mai veche pictură medievală păstrată în Țara Românească. Pe 2/3 din suprafața bisericii astăzi putem admira fresce originale din secolul al XIV-lea. Tot Dumitru Norocea a descoperit, pe peretele nordic al bisericii, sgrafitul cu anul morții lui Basarab Întemeietorul și, alături de arheologul Virgiliu Drăghiceanu, are contribuție marcantă la descoperirea mormântului numărul 10, cel presupus a aparține lui Negru Vodă.

Casa a construit-o Norocea între anii 1914-1924. Cel mai probabil este proiectată de marele architect Grigore Cerchez, alături de care Dumitru Norocea a lucrat la restaurarea Bisericii Domnești. Casa este o cobinație eclectică a unei cule gorjenești cu elemente postbrâncovenești și cu elementele unui pavilion de vânătoare. Cula este o locuință înaltă, fortificată, cu ziduri groase și ferestre mici, așa cum aveau doar boierii olteni ai secolelor XVII-XIX. Dumitru Norocea a dorit să își construiască și el o astfel de locuință boierească, dar nu construiește la Curtea de Argeș o culă clasică ci o vilă modernă. Camera în care ne aflăm (sala de jos) și următoarea (sala cu lemn) sunt înglobate construcției, fiind anterioare anului 1914.

Dumitru Norocea a adunat în casă o mulțime de costume tradiționale, obiecte de artă populară, o colecție pe care Muzeul a înbogățit-o după 1974. O să vedem în decursul acestei vizite că Norocea adora, chiar, să picteze costumul popular argeșean.

Pe peretele nordic al sălii, în partea superioară vedem un tablou semicircular. Acolo nu este o frescă, ci un ulei pe pânză, cu șasiul introdus în acea nișă. Tabloul se intitulează “Pictorul și muzele”. Îl vedem pe maestrul Norocea la masa de lucru, proiectându-și casa, alături îî este soția, iar lateral două muze, discipole în pictură și amante oficiale ale pictorului. Cea din stânga, Sabina (Sava) Martinescu i-a oferit acestuia și un fiu nelegitim, pe care Norocea nu l-a recunoscut niciodată oficial, dar alături de care s-a pictat și s-a fotografiat ades. După mai multe adopții, acest fiu s-a numit Andrei Vasile Rădulescu și a devenit șeful corului Casei de Cultură din localitate. Muza din dreapta s-a numit Stela Firoescu. Aceasta stă pe o bancă sculptată cu doi vulturi, între care se distinge monograma DN (Dumitru Norocea). Monograma în cauză poate fi observată și pe ușile de intrare în sala de jos, dar și pe doi stâlpi ai balconului vestic.

Tot original, în această sală poate fi observatată o superbă sobă din teracotă. Lângă ea, vedem o fotografie care îl prezintă pe Dumitru Norocea la vârsta de 45 de ani. Știm asta, pentru că fotografia a fost scanată după permisul C.F.R. al maestrului din anul 1925. Pe fotografie se distinge clar, scris cu stiloul, clasa a II-a.

În sala cu lemn:

Vă invit în continuare să vedem restul Casei Norocea, acolo unde, la parter, noi am amenajat o expoziție de etnografie, sălile fiind organizate pe materiale. Suntem aici în sala de lemn.

Obiectele de lemn din această sală foloseau, mai ales, la prelucrarea lânii și a laptelui, Argeșul fiind cândva o regiune bogată în animale. Lemnul era atât de mult în zonă încât casele argeșenilor nu au fost niciodată acoperite cu stuf sau cu paie.

Vedem fotografiile de pe peretele sudic: Casele locale erau acoperite cu șindrilă (șiță) și erau, destul de des, mansardate. Vedem că pe timpuri doar fundația și parterul caselor era din piatră, un parter care nu se locuia. La parter gospodarii țineau căruță, unelte, animale. Etajul se locuia. Era prevăzut cu două camera dintre care doar nuna se locuia și cealaltă se ținea de bune. De asemenea etajul era prevăzut cu prispă sau sală și, uneori cu tindă (la interior, între cele două camera). Podul mansardat folosea la depozitare și, iarna, la afumarea cărnii de porc. Vedem, de asemenea, că anexele gospodărești (acareturi) erau exclusiv din lemn.

În colțul sud-estic al sălii (fotografie) vedem că, realizată în jurul anului 1886, noua construcție a Fântânii lui Manole, a preluat și ea modelul caselor tradiționale argeșene. Arhitectul ei a fost André Nöel Lecompte du Noüy, marele restaurator al bisericii mănăstirii Argeș.

În partea sudică a sălii vedem un butoi pentru oțet, două tipuri de baniță, o covată, o pâlnie și un dârmon (ciur din lemn). Vedem, de asemenea două lăzi de zestre, mai veche și mai nouă. Interesant este tâlvul. Nu avem de-a face cu o bâtă, așa cum pare… Tâlvul este o specie de dovleac, scobit și uscat, cu care se scotea țuica din butoi atunci când nu existau furtune.

În colt avem un costum traditional de femeie din zona Mușcelului. Specific Mușcelului, prin comparație cu Argeș, este culoarea roșu intens, bătând spre vișiniu, Argeșul având un roșu mai pal. Să cunoaștem elementele costumului popular (se arată de către ghid spre exemplificare): cămeșă sau ie, fotă, bete, maramă, în picioare ar trebui să fie opinci. Peste cămeșă, de cele mai multe ori se poartă un tip de vestă numit ilic sau pieptar.

Pe partea nordică a sălii, lângă ușă avem un costum de cioban. Elementele sunt: cămeșă, pieptar, chimir, ițari. Pantalonii aceștia subțiri din in sau bumbac sunt numiți ițari. Cei groși, din țesătură de lână (pănură) sunt numiți cioareci.

Bâta de cioban are și ea o poveste interesantă. Ea e sculptată, gravată sau măcar zgâriată cu motivul unui șarpe. Dacă omori cu această bâtă un anumit număr de șerpi (din câte știu eu, 14), bâta capătă proprietatea de a opri ploaia prin amenințarea șarpelui din nori. Considerau ciobanii că ploaia este adusă de un șarpe mare (un balaur) care umblă pe nori și că acest șarpe s-ar speria de bâta cu care ai omorât deja un număr de șerpi.

În sala mica, cu cornul de vânătoare:

Mergem mai departe.

Dumitru Norocea adora vânătoarea. A avut 3 puști de vânătoare care i-au fost confiscate după 1950 și pe care noi nu le-am recuperat niciodată. Nu cred că i-a mai păsat. În 1950 maestrul avea fix 70 de ani. Păstrăm, însă, de la dumnealui cornul original de vânătoare, cu motive vegetale gravate în os și, mai ales cu trifoiul cu patru foi, simbol general al norocului.

Păstrăm, de asemenea două fluiere care i-au aparținut maestrului. Dumitru Norocea cânta la fluier, cânta la vioară, învățase în Italia să cânte la chitară și avea în casă un pian. Pe lângă faptul că picta, sculpta și cânta, Dumitru Norocea și scria. În timpul studenției a lucrat la Biroul Arhitecturii de la Casa Bisericilor, acolo unde, într-o cămăruță de dimensiunile acesteia, a fost coleg de birou cu Mihail Sadoveanu. Ambii au scris în acea vreme. Norocea nu a publicat niciodată, dar, Muzeul îi păstrează în manuscris câteva nuvele remarcabile. Din nefericire, până la această data, nici noi nu am reusit să publicăm memoriile și manuscrisele Norocea.

În colt mai vedem un costum traditional, de pe care superbul chimir i-a aparținut maestrului Norocea.

Dumitru Norocea practica stupăritul aici în curte. Proprietatea se întindea până în cealaltă stradă. Stupii rectangulari încep să se folosească în România destul de târziu. În vremea lui Norocea se foloseau pentru stupărit știubeie sau buduroaie. Buduroiul de față nu i-a aparținut maestrului dar este expus aici spre exemplificare. E vorba de un trunchi de copac putrezit la interior, scobit, afumat, căruia i se punea un fund. În el se amenajau ramele pentru albine.

Tot în această mică sală mai vedem câteva unelte, cum ar fi o furcă și o greblă pentru fân, dar și un proțap pentru cules mere.

Pe meretele sudic al micii săli, într-o nișă identificăm alte două obiecte: o cuțitoaie și o scoabă, iar lângă vedem fotografii aferente utilității lor. Cuțitoaia era folosită, mai ales la spargerea bucăților de șindrilă, iar scoaba la rotunjirea internă a butoaielor. Scoaba mai era folosită și la potcovit, atunci când potcovarul curăța copita calului sau a boului.

În sala cu metale:

Trecem acum în sala cu obiecte din metal.

Ne impresionează aici o sobă originală cu olane. Tot parterul era amenajat pentru dormitoare. Observăm la această sobă ancadramentul maur, pe care, cel mai probabil, Dumitru Norocea îl observase la Palermo.

De-a lungul timpului, fierul a fost prelucrat în două moduri: prin turnare și prin forjare. Turnate avem aici fiare de călcat cu jăratec de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Forjate sunt lanțuri, cântarele de tip balanță, scărițele de șa, colțarii de gheață și altele.

Identificăm aici și trei obiecte care nu sunt exclusiv din metal: darac mic, darac mare și pieptăne de câlți. Daracele erau folosite la scărmănatul lânii, iar pieptănul de câlți la scărmănatul câlților de cânepă.

În registrul următor vedem obiecte de prelucrat lemnul: topor, joagăr, țapin și cârligul de lemne, care în zona Argeșului mai e numit și pisic sau mâță. Dacă pisicul era folosit pentru agățarea bușteanului și rotirea lui spre tine, țapinul se introducea sub buștean și, cu ajutorul lui, roteai bușteanul în partea opusă.

Tot în această sală mai identificăm seceră, fier de plug, frigărui, lacăte.

Interesant obiect este și cuțitul halebardă, o armă medievală. A propos, Mihai Viteazul nu a luptat niciodată cu bardă, așa cum este reprezentat în majoritatea statuilor, ci cu halebardă, care arăta cam așa.

În stânga sus vedem și o talangă, un tip de clopot care se purta de către vaci și, la oi, de către batalul de frunte (berbecul din fruntea turmei). La oi există trei tipuri de clopot: talangă (pe batalul de frunte), clopotul clasic (pe oile din mijlocul turmei) și țăcăneală (pe oile din coada turmei). Țăcăneala este un clopot mic, cu sunet specific, pe care și cățelul ciobănesc îl poartă la gât când este mic, pentru a se învăța cu sunetul lui. Când se face mare, câinele recunoaște de la distanță sunetul țăcănelei și găsește urma turmei sau oile pierdute în urmă.

Diorama cu nunta:

Mergem mai departe și vedem aici o dioramă cu o nuntă.

Vedem pe manechinul din stânga un costum de sărbătoare de pe valea Vâlsanului, o femeie invitată la nuntă.

Celelalte două manechine prezintă un mire și o mireasă din zona Argeș. Vedem că bărbatul purta la piept batist (nu batistă) cusut cu fir de mătase, cămașa fiind și ea cusută cu fir de mătase. De asemenea, el poartă pe cap clop și poartă chimir. În zile normale, doar bărbații înstăriți purtau clop și chimir, dar la nuntă trebuie un oarecare fast. Mireasa poartă un costum cusut cu fir de mătase. Fota și marama sunt cusute cu borangic de argint, iar ilicul miresei este realizat exclusiv din fir de aur.

Pe fundalul diuramei vedem țesături tradiționale din zona noastră, de la cele mai simple la cele mai complexe. De la marginea dioramei spre centru identificăm: ștergar (prosop), țol (pătură), preș, iar în spatele manechinelor macat. Deasupra lor identificăm chindeu.

În fața manechinelor prezentăm un rotan și o vârtelniță, folosite la depănatul firelor de lână. De-o parte și de alta, jos, vedem elemente disparate ale războiului de țesut. Un război complet puteți vedea la muzeu, în Sala Tehnică.

Pe polița din dreapta vedem două bete, folosite la încingerea mijlocului. Cele înguste sunt pentru femeie, iar cele late pentru bărbat. Numai bărbații înstăriți purtau chimir, pe care îl putem admira pe polița din stânga.

 

În sala cu ceramică:

Am ajuns și în sala cu ceramică și trebuie să știm că olarii argeșeni au fost unii dintre cei mai buni și mai vechi olari din Țara Românească. Datând încă din secolul al XII-lea, înaintea statalității valahe, în Valea Târgului au fost descoperite fragmente ceramice arse în zonă. O dată cu apariția Principatului Valahia, principele Radu I (1377-1383) și doamna sa Ana le construiesc olarilor argeșeni o biserică de breaslă, din lemn, pe fundație de piatră. Olarii o reconstruiesc în secolul al XVI-lea, din cărămidă, și arsă, se văd nevoiți să o construiască pe cea actuală la 1687. Vă recomand să mergeți și să vedeți această biserică în Curtea de Argeș, unică în zonă pentru că este construită în stil moldovenesc. În secolul al XVI-lea, ulița olarilor din Argeș (denumirea de atunci a orașului) devenea prima uliță pietruită din Țara Românească, asta pentru că breasla olarilor de aici era una bogată și apreciată, bineînțeles pentru că olarii lucrau foarte bine.

Astăzi nu mai avem olari tradiționali la Curtea de Argeș. Ultimul a fost acest Ion Magraon (cel din fotografie), cel care a murit în 2009. De la dumnealui am cumpărat noi roata olarului, râșnița de smalț și cele câteva mici obiecte de prelucrare a lutului.

Pe peretele nordic al sălii identificăm o serie de obiecte ceramice. Smălțuite sau nesmălțuite, obiectele ceramice din secolele XIX-XX au fost realizate prin ardere oxidantă. În registrul inferior, de la stânga la dreapta, identificăm o vază mare și o serie de mai multe chiupuri, dintre care cele mici, cu capac, au fost identificate drept oală.

Deasupra, înspre stânga, avem o serie de 8 ulcioare de nuntă. Ele erau destul de greu de realizat, pentru că prezintă motive decorative și forme din cele mai diverse: șarpe, pelican cu pui, lup, pegas (cal înaripat), vultur și vultur bicefal. Ulcioarele de nuntă pe care le deținem sunt comparabile valoric și stilistic cu cele ale Muzeului Țăranului Român și împrumută motive și tehnici de realizare de pe întreg teritoriul României. Vechimea lor nu depășește sfârșitul secolului al XIX-lea, însă. Ulciorul de nuntă era folosit anterior sau concomitent ploștii, la pețitul fetei, la alegerea nașilor, la invitarea nuntașilor și, mai ales în ceremonialul nunții, la biserică și la masa cea mare. La pețirea fetei, părinții fetei, împreună cu pețitorii consumau conținutul ulciorului (vin sau țuică), ofereau mâncare de la ei, iar dacă nu erau de acord să mărite fata, umpleau ulciorul la loc și îl înapoiau plin. La fel se întâmpla și la alegerea nașilor. La invitarea nuntașilor, dacă o persoană bea din ulcior însemna că aceeptă invitația și va veni la nuntă. Cei care refuzau ulciorul, refuzau invitația sau, din diverse motive, nu puteau participa la nuntă.

În vitrină, în partea din dreapta, mai vedem o pușculiță ceramică în formă de lup, care are și utilitate de scrumieră (făcută de Ion Magraon) și o ploscă ceramică pictată pe ambele fețe, cu un bărbat care seamănă solul și cu o femeie care  toarce. Tot acolo mai găsim o ulcică în formă de ursuleț, cu două sfeșnice, executată la Coșești, folosită atunci când preotul sfințea apa pentru femeile lăuze.

Perdelele sălii sunt tradiționale, țesute în război, din fir de in și bumbac.

În colțul sud-vestic, aproape de ușă, întâlnim și un costum tradițional de femeie, cu motive albastre, aparținținând zonei etnografice Vâlcea. Teritorial, acest gen de costum se întâlnește și în actualul județ Argeș, la vest de râul Topolog.

 

În holul mic:

Vedem aici, pe hol, 8 imagini printate. Prima (stânga) ne indică faptul că râul Argeș era navigabil înaintea anului 1964, când la nord de Curtea de Argeș s-a dat în folosință barajul Vidraru, cel care a redus debitul râului Argeș. Pe râu se tranzitau bușteni și chiar treceau, până aproape de Căpățâneni, ambarcațiuni de până la 40 de persoane plus mărfuri. Fotografia este realizată dinspre amonte spre aval, prezentând podul pe cabluri de la Corbeni. Piciorul de pod prezent în fotografie se păstrează astăzi pe malul estic al râului.

Următoarele trei fotografii prezintă o fântână cu cumpănă, stoarcerea strugurilor în teasc și strângerea fânului.

Pe partea opusă vedem 4 monumente ale orașului Curtea de Argeș: Fântâna lui Manole, biserica mănăstirii Argeș, o casă care astăzi nu mai există și pe care nu am identificat-o și biserica Sfântul Nicolae Domnesc.

Presa de ulei:

Vedem în continuare o presă de ulei la rece. Există un sistem care se desface și se scoate. Jos este un spațiu de aproximativ 10 litri în care se pun fie semințe de floarea soarelui, fie semințe curățate de dovleac, fie sâmburi de nucă. Se pune sistemul la loc, se strange axul cu forță și pe mica țeavă, în urma presării semințelor, curge ulei. La teascul (presa) de ulei nu se foloseau componente metalice, pentru că uleiul oxidează foarte repede și se înnegrește. Axul din stânga al presei este împrumutat de la un teasc modern pentru struguri.

Diorama cu bebelușul:

Vedem în partea vestică o diorama cu un copil înfășat. El este pus într-o albie de nuiele, în care era legănat. Întotdeauna, albia era atârnată cu o sfoară de tavanul încăperii. De-o parte și de alta a albiei regăsim două manechine care prezintă costume populare din zona Argeș. Costumul de femeie tânără (mama bebelușului) este de pe valea Topologului, în timp ce femeia bătrână este de pe valea Vâlsanului. Sub albie regăsim un rotan, iar în mâna bătrânei o furcă de tors lâna. Tot în dioramă mai vedem patul pe care se dormea, iar în fundal dulapuri și alte elemente de mobilier. În prim plan avem o masă tradițională rotunda, cu scaune mici, tripode. Pe masă sunt obiectele aferente. Specific, în zona Argeș, farfuria este numită strachină, iar castronul cenac.

 

Etajul Casei Norocea

ghidaj realizat de Adrian Stănilă, arheolog

Scara:

Vă invit să mergem acum și la etajul Casei Norocea!

Scara este originală, ca întreaga lemnărie a casei. În bună parte, scara este realizată din lemn de stejar, balustrada fiind din lemn de nuc.

 

La etaj, pe punte:

Ne oprim puțin pe această punte pentru a o putea admira pe soția maestrului și pentru a vorbi despre ea. Tabloul care o prezintă este pastel pe piele de căprioară.

Soția maestrului s-a numit Elisabeta și era cunoscută drept Eliza. A fost învățătoare, aici, în Curtea de Argeș. Născută Năstăsescu, ea era fiica unui negustor de pește din București. Nu era foarte bogată înainte de căsătorie, dar era extrem de frumoasă. În 1907 ea a fost Miss București. Dumitru Norocea și Elisabeta Năstăsescu s-au căsătorit în anul 1913.

Cât timp a studiat în Italia, Dumitru Norocea a avut temă de examen să copieze mai multe tablouri de acolo. Vedem pe perete o copie din catedrala San Vitale din Ravenna, care îl înfățișează pe însuși patronul catedralei, sfântul Vitalis. Originalul din Ravenna este mozaic din secolul al VI-lea. Aici avem doar un mozaic aparent, ulei pe pânză cu aur și argint lichid. Este foarte valoros, însă.

Pe celălalt perete vedem că și de la Florența, Dumitru Norocea a copiat ceva. Este un fragment din Cortegiul regilor magi de Benozzo Gozzoli, de asemenea ulei pe pânză cu aur lichid. Originalul este frescă din secolul al XV-lea și se află în Capela Magi din Palatul Medici-Riccardi. Dumitru Norocea își permite să intervină asupra scenei şi dispune ceilalţi conducători ai Florenţei înaintea lui Lorenzo Magnificul, în dreapta reprezentării. Dacă în scena originală Lorenzo este urmat de tată şi bunic, de parcă ar trage istoria după el, în reprezentarea Norocea aceştia pleacă pe jos, fiind urmaţi de către Lorenzo, călărind triumfal. Dacă Pierro de Medici îşi urmează drumul demn, Cosimo cel Bătrân se întoarce cu spatele la privitor. De asemenea, Norocea dispune un spațiu pentru o inscripție, pe care nu o mai realizează niciodată.

Pe peretele nordic vedem un alt ulei pe pânză care înfățișează fie tatăl, fie unul din unchii maestrului. Tabloul a fost și înpușcat, în fruntea personajului, când, după 23 august 1944 rușii au asaltat Casa Norocea căutând germani. În prima parte a celui de-al Doilea Război Mondial, Casa Norocea a funcționat ca și comandament german, pentru că aici exista deja, din 1937, curent și telefonie.

Privind deasupra ușii de la intrare vedem și un mozaic care îl înfățișează pe proorocul Moise. Este unicul mozaic pe care îl deținem în ansamblul celor 219 obiecte de artă realizate de către Norocea.

Dumitru Norocea a fost primul artist modern care a realizat mozaicuri în România și nu oriunde, ci chiar la catedrala din Alba Iulia (ante 1922). El a pictat catedrala și celebra Sala Unirii din Alba Iulia. A mai făcut mozaicuri la Catedrala din Sulina (1932-1937), la Patriarhia Română şi de la fostul muzeu de artă din Ploiești, astăzi dărâmat. În rândul frescelor, cele mai representative realizări le presupun cele de la Catedrala Sfinţii Impăraţi Constantin şi Elena din Bălţi (1933-1934), Biserica Stavropoleos din Bucureşti (1908-1911), Biserica din Oieşti-Ungureni (Argeş) – 1928, Biserica Sfinții Îngeri din Curtea de Argeș (1930) şi Biserica Madona Dudu din Craiova (1938-1942). Dumitru Norocea şi-a adus contribuţia la restaurarea picturii unor importante monumente: Biserica din Gălbinaşi (Buzău) – 1907, Biserica Mănăstirii Govora (1908), Biserica Mănăstirii Hurezi (1908), Catedrala Metropolitană din Târgovişte (1914), Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş (1914-1928), Biserica Mănăstirii Tismana (1922), Biserica din Măgureni (Prahova) – 1925, Biserica din Hârlău (1911; 1926-1929; 1931-1932; 1939; 1954), Sala Manole din Palatul Episcopal de la Curtea de Argeş (1936). Pentru activitatea sa de până atunci, în 1922 regele Ferdinand îi acorda Ordinul Coroana României în grad de cavaler, cea mai înaltă distincție a vremii care se putea acorda unui civil.

Prin Casa Norocea a trecut un rege. De fiecare data când vizita Curtea de Argeș și era cazat la palatal episcopal, regale Carol al II-lea (1930-1940) obișnuia să îl viziteze pe Norocea și zăbovea aici ore bune, pentru a se întreține cu gazdele și alți distinși oaspeți. De asemenea, în casa Norocea au fost cazați doi prim-miniștrii ai vremii: Ion Gheorghe Duca și Armand Călinescu.

 

În sala cu luminator natural:

Mergem acum și în interiorul etajului. Ușile sunt cele originale, sculptate de maestru însuși, cu motive arabo-persane. Feroneria ușilor și ferestrelor, păstrată în bună parte, este bronz vienez. De asemenea, avem documentul care atestă faptul că și parchetul casei a fost adus de la Viena.

Aici era sala în care maestrul lucra și în care își primea oaspeții. Soba este originală, din porțelan francez, stil Napoleon al III-lea. Șemineul original, cu stâlpi din calcar de Albești, încălzește și camera de lângă. Dumitru Norocea a prevăzut această sală cu un luminator natural, așa cum văzuse în casele maeștrilor săi italieni. Această vilă cu luminator era, în 1924, unică nu doar în Curtea de Argeș, ci în întreaga zonă a Munteniei.

Putem observa aici o serie de tablouri realizate de către Dumitru Norocea. Potrivit stilului el a fost un post-impresionist. Ca tehnici, prefera uleiul pe pânză sau pe panou, dar abordează și pastel pe carton, pastel pe piele de căprioară, acuarelă și tempera pe diverse materiale, dar și grafică (desen). Compozițional, Dumitru Norocea a tratat peisaje, portrete, compoziții alegorice sau clasice, natură moartă, studii.

De remarcat aici (în colțul nord-estic) este Casa Norocea pictată de maestru însuși. Destul de interesant este, tot în colțul nord-estic, tripticul care prezintă Răscoala de la 1907. Tripticul se interpretează de la dreapta la stânga. Vedem în panoul din dreapta începutul răscoalei, cu țărani care se revoltă. Panoul central prezintă o comparație între realitatea țăranilor (în dreapta) și cea bucureșteană (în stânga), între care este plasat autoportretul lui Norocea, din perioada în care el era un simplu învățător de țară, slab, nebărbierit, cu hainele zdrențuite. Panoul din stânga prezintă sfârșitul răscoalei, cu țărani legați, bătuți, omorâți.

Interesant, în jumătatea vestică a peretelui nordic vedem și o compoziție alegorică intitulată Vara. În prim plan, vara este simbolizată prin trei fete, purtând roadele verii (flori, spice, fructe), insoţite de către îngeri. Personajele sunt integrate unui peisaj imaginar şi sunt îmbrăcate în costume tradiţionale româneşti. În spatele acestora, spre stânga imaginii, regăsim un grup de iele (entităţi transcedente) dansând şi un grup se secerătotori, alegorii ale nopţii şi ale zilei. În plan median regăsim alegorii ale celorlalte trei anotimpuri. Iarna este simbolizată prin silueta unei bătrâne. Primăvara este redată prin arbori înfrunziţi. Toamna ne apare sub forma unui plugar cu doi boi şi a unui cioban care păzeşte un cârd de oi. În plan îndepărtat remarcăm personificarea soarelui, sub forma unei figuri ecvestre. În colţul din dreapta sus, a fost redată luna. Tabloul impresionează, mai ales, prin violenţa contrastului cromatic. Sunt utilizate tonuri şi nuanţe de albastru, negru, galben, orange, roşu, verde, alb sau maro. Fondul este unul întunecat. În colţul din stânga – jos, regăsim semnătura artistului, în forma consacrată (din pensulă, oblic ascendentă, culoare roşie).

Putem vedea, de-o parte și de alta a șemineului un șezlong împletit din nuiele și un suport din alamă pentru umbrelă și baston, obiecte originale care i-au aparținut lui Dumitru Norocea și care pot fi remarcate în fotografiile din sala următoare, realizate în casă atunci când familia Norocea trăia.

În camera cu obiecte personale:

În multe cazuri, Dumitru Norocea nu mai cobora scara pentru a reveni în dormitoarele de la parter. Obișnuia să doarmă în această cameră unde, cel mai probabil, a și murit în 1964. Soba este cea originală și era încălzită de către șemineul sălii cu laminator. Identificăm aici o serie de obiecte personale ale maestrului, autoportrete, desene și câteva peisaje surprinse la Veneția, în 1909.

Vitrina prezintă, printer altele, port-monetul personal al maestrului, plosca metalică și termosul din care acesta servea în călătorii, dar și stiletul cu care desfăcea scrisori. Deasupra vitrinei vedem autorizațiile de pictor bisericesc și de pictor restaurator ale maestrului. Până în 1937 nu i-au fost necesare astfel de autorizații. În acel an, guvernul Tătărescu le-a cerut pictorilor să se autorizeze. Dumitru Norocea obținea aceste autorizații printr-un mic examen susținut la 2 iulie 1937. Autorizațiile au data de emitere 1 noiembrie 1937 și sunt semnate de către ministrul Victor Iamandi. De asemenea, ele sunt ștampilate cu data de 12 mai 1938.

În dreapta vitrinei regăsim două noptiere care, alături de șezlongul din sala laminator, dar și de alte piese de mobilier se regăsesc și în fotografiile de deasupra. Fotografiile au fost surprinse într-unul din dormitoarele casei, acolo unde este acum sala cu ceramică. Din nefericire, nu știm anul în care acestea au fost surprinse și îl putem estima, numai. În dreapta lor, pe peretele estic avem o fotografie mărită a lui Dumitru Norocea, la vârsta de 55 de ani (1925). Știm asta pentru că fotografia a fost scanată de pe unul din pașapoartele maestrului.

Tot pe peretele estic, între cele două ferestre mai observăm un autoportret al maestrului la vârsta de 29 de ani (1909), atunci când a ajuns la Veneția. Este ulei pe un mic panou din lemn. Pe spatele tabloului se distinge ștampila producătorului panoului și al ramei: EMILIO AIKELIN. Din aceeași serie, pe peretele vestic, lângă sobă, vedem și două mici peisaje venețiene, surprinse tot în 1909.

Pe peretele estic, în dreapta, mai vedem un autoportret al maestrului la vârsta de 67 de ani (1947). Aici este cazul unui desen. Și tot desen, seria continuă, pe peretele sudic, cu reprezentările soției, mamei, mamei și uneia dintre surori și din nou mamei lui Dumitru Norocea. Pe mama sa Dumitru Norocea o desenează fie din amintire, fie după fotografie, pentru că aceasta a murit când Mitrică (așa îl alinta) avea numai 18 ani. De asemenea, putem vedea cât de modestă era una dintre surorile Norocea.

Dumitru Norocea a murit în acestă casă în 1964, la vârsta de 84 de ani. Soția i-a supraviețuit încă 10 ani, până în 1974, fiind mai tânără. La 1 aprilie 1972, aceasta vindea proprietatea către Consiliul Local Curtea de Argeș, pentru suma de 200 000 de lei, împreună cu 219 tablouri și desene, câte se mai aflau în casă. Nu putem ști astăzi dacă Eliza Norocea chiar a primit această sumă, sau dacă a vândut sau nu de bunăvoie, pentru că, nu întâmplător, actul este semnat chiar 1 aprilie. Prin alte acte semnate la 1 aprilie 1972 mobilierul, biblioteca și pianul familiei ajungeau în casele unor importanți funcționari comuniști din localitate.

 

În spațiul unde sunt expuse copii după mozaicurile din Ravenna:

În acest spațiu Dumitru Norocea servea masa, mai ales atunci când primea oaspeți. Exista aici o masa cu douăsprezece scaune. Astăzi expunem aici câteva copii executate de Norocea după mozaicurile din catedralele San Vitale și San Apollinare Nuovo de la Ravenna. Ele sunt ulei pe pânză cu aur și argint lichid.

Lângă ușă, pe peretele nordic, vedem un simplu ulei pe pânză. El copiază fresca plafonului din sanctuarul catedralei San Vitale. Prezintă Mielul Domnului și 4 îngeri. Din cheia de boltă, unde este reprezentat mielul hristic, pleacă patru planuri triunghiulare, care  sunt reprezentate, aici, ca table distincte ale reprezentării. În fiecare tablă avem reprezentat câte un înger care stă pe o floare deschisă, alături de alte flori, elemente geometrice şi păsări. În tabla superioară regăsim, chiar, reprezentarea unor păuni. Pe colţurile de îmbinare ale celor patru planuri avem reprezentate flori şi păuni. În lateralele reprezentării, ne sunt sugerate şi bolţile care continuă construcţia spre nivelul solului. Perspectiva este cea a privirii vertical-ascendente, de la nivelul de călcare în catedrală spre plafon.

De cealaltă parte a ușii îl vedem pe Hristos Pantokrator alături de arhanghelii Michael și Gabriel. Este vorba despre mozaicul „Hristos încoronat de către îngeri„, regăsit în catedrala San Apollinare Nuovo din Ravenna. În centrul scenei se observă portretul lui Hristos Mântuitor, aşezat pe un tron mural, încadrat de portretele a doi îngeri. Hristos poartă aureolă cruciferă, în timp ce îngerii au aureole simple, de culoare turcuaz. Hristos binecuvântează cu mâna dreaptă, în mâna stângă ţinând o lampă. Îngerii ţin lănci în mâna stângă, iar cu cea dreaptă realizează gesturi rituale. Îngerul din stânga reprezentării îndeamnă privitorul la prudenţă şi răbdare, celălalt binecuvântând credincioşii. Tronul hristic a fost decorat cu motive geometrice. La baza reprezentării, au fost redate şi câteva flori.

Pe peretele sudic regăsim o copie după celebrul mozaic “Împărăteasa Theodora cu suita” din catedrala San Vitale de la Ravenna. Executat în 548, mozaicul original se găseşte în apsisul principal al catedralei, pe peretele sudic. În succesiune, de la stânga la drepta, regăsim reprezentate zece personaje, înveşmântate în costume bizantine din secolul al VI-lea. Tema reprezentării este una istorică, redând o scenă aulică bizantină. Personajul central este basileea Theodora (527-548), înveşmântă în negru şi purtând pe cap diadema imperială. Ea poartă în mâini un potir de aur. Avem de-a face cu imaginea imperială, transpusă chiar semioticii mariale. În interpretare creştină, Fecioara însăşi ar fi fost vasul de aur care l-a conţinut pe mântuitor. Însăşi perdeaua din dreapta scenei este redată în culori mariale, ea alternând roşu (culoare imperială), albastru (culoarea transcedenţei şi imaterialului, dar şi simbol al vasalităţii mistice) şi alb (culoarea inocenţei). Împărăteasa este redată cu aureolă aurie, la fel ca imaginea Fecioarei însăşi. Alături de basilee, în scenă mai sunt reprezentaţi episcopul Maximianus (primul din stânga), generalul Belisarios (următorul), soţia lui Belisarios, Antonina (următoarea după basilee), şi Theodora, fiică a cuplului imperial (înveşmântată în aur şi auriu). Aceste personaje sunt urmate de cinci tinere curtence, toate având ascendenţă nobilă. Împărăteasa, încadrată soţilor Belisarios, este plasată sub un baldachin căruia i-au fost alăturate (simbolic) imaginea soarelui şi a lunii. Întreaga suită se îndreaptă spre o uşă, în faţa căreia este plasată o fântână. Scena ar presupune, imaginea trecerii suitei imperiale din baptiseriumul unei biserici (aflat în nartex) spre metronaeum. În lateralele scenei sunt plasaţi şi doi pilaştrii, decoraţi geometric. Reprezentarea a fost încadrată unei rampe-cadran, decorată geometric. Sub această rampă, avem reprezentat, în succesiune, şi un simbol creștin foarte important: crucea-inimă.

 

Pe balconul vestic:

După ce am văzut împreună Casa Norocea, vom merge puțin și pe cele două balcoane ale casei.

Balconul estic este foarte important din punct de vedere istoric, pentru că el prezintă gravat, pe doi dintre stâlpii de susținere, monograma DN și o stilizare a anului 1924, cel al finalizării casei. 1924 este și anul în care Dumitru Norocea s-a mutat în această superbă vilă. Balcoanele sunt realizate din lemn de cireș, traforat la fierăstrău.

De pe balconul vestic Norocea avea perspectiva mănăstirii, a munților și a râului. Așa cum am văzut în tabloul semicircular, strada 1 Decembrie 1918, fostă 23 August era la 1924 o simplă uliță pe lângă râu. Proprietatea Norocea se întindea până în această stradă, jumătatea vestică fiind vândută în 1957 lui Tuță Mincu, directorul de atunci al Fabricii de cărămidă din localitate. La acea data, Dumitru Norocea avea 77 de ani și, așa cum descrie în memoriile personale, atât el cât și soția aveau pensii mizere din care nu se mai puteau întreține. Pe acea jumătate de proprietate, în partea stângă, există o construcție care, înainte de 1957 servea drept bucătăria familiei Norocea, iar la subsol avea ghețărie.

Balconul continuă în partea sa nordică cu o punte spre turn. Prin turn cobora o scară în spirală, din lemn, care astăzi nu mai există. În anexă locuiau doi servitori, soț și soție, care deserveau gospodăria. Pentru a nu deranja gazdele în dormitoarele de la parter, ei urcau prin turn pe balcon și pătrundeau în casă prin sala cu luminator. Acum în anexă a fost amenajat un birou și o toaletă, iar la parterul turnului o mică magazine.

 

Pe balconul sud-estic:

Mergem puțin și pe celălalt balcon al casei.

De aici, Norocea avea perspectivă asupra Bisericii Domnești și a centrului orașului. Balconul se continuă și spre est. Ca și în cazul celuilalt balcon, lemnăria de aici este din cireș, traforată la fierăstrău. Deasupra noastră este intrarea în podul vilei care acum este gol.

Așa cum ați observant când ați venit, întreg subsolul casei este pivniță, cu două intrări boltite. În memoriile sale, Norocea preciza ce vinuri vechi și rare conținea această pivniță. Vinurile au dispărut cu totul atunci când, intrați în posesia casei, funcționarii comuniști și le-au împărțit între ei. Astăzi în pivniță sunt amenajate depozite ale Muzeului.

Amintesc faptul că această casă a fost cumpărată de către Consiliul Local la 1 aprilie 1972. Abia în 1974, după moartea Elizei Norocea, administrația locală a intrat în posesia casei, amenajând depozite ale Muzeului. Destul de târziu, în 1984, casa memorială Dumitru Norocea intră în circuitul touristic, inițial numai ca expoziție de etnografie.

 

Încheiere, la plecare:

Asta a fost ceea ce eu am putut să vă spun despre Casa Norocea. Țin să vă mulțumesc enorm pentru vizită și pentru răbdarea de a mă asculta. Sper ca acolo unde mergeți să deveniți buni ambasadori ai monumentului și să îl recomandați și altor oameni și sper, de asemenea, că în viitor veți reveni cu drag în Casa Norocea.

Bună ziua! La revedere!