Istorie

Ansamblul Medieval Curtea Domnească

 

Curtea de Argeş – prima reşedinţă a Ţării Româneşti – adăposteşte comori importante ale istoriei naţionale a Romaniei.  În oraş există acum două complexe (curţi) medievale, unul din secolele XIII-XIV (Curtea Domnească împreună cu Biserica Sfântul Nicolae) şi celălalt din secolele XV-XVI (complexul Mănăstirii împreună cu Palatul Episcopal) Cele două situri istorice sunt despărţite de bulevardul lung de 1,5 km trasat de arhitectul francez Lecomte du Nouy la 1885 după restaurarea Mănăstirii.

În cele ce urmează ne vom ocupa numai de ansamblul istoric din secolele XIII-XIV din Curtea Domnească, complex ce are intrarea în parcarea din faţa Muzeului de Istorie. În această Curte medievală există o primă atestare a statalităţii Valahiei (începutul istoriei medievale a românilor) în secolele XII-XIII prin descoperirile arheologice făcute în incinta bisericii denumită Argeş I (secol XIII) ce confirmă sursa istoriografică a Diplomei Cavalerilor Ioaniţi (1247)  în care apar menţionate două formaţiuni statale de –a stânga Oltului , conduse de Seneslau şi Tihomir-tatăl lui Basarab I, fondatorul Dinastiei Basarabilor.

Capitala va rămâne la Curtea de Argeş între 1369-1429 permanent cu o întrerupere de un an în 1417 în timpul lui Mircea cel Bătrân, perioadă în care oraşul atinge apogeul dezvoltării sale politico-economice, păstrându-şi întâietatea economică între oraşele Ţării Româneşti până la începutul secolului XVI (domnia lui Neagoe Basarab, când este ridicat ultimul mare monument din oraş al perioadei medievale- Mănăstirea Curtea de Argeş)

Intrarea în ansamblu se face prin cele două porţi de lemn cu motive geometrice lucrate în 1967, cu ocazia restaurării, porţi ce sunt prinse în zidurile clopotniţei  din 1838, clopotniţă construită prin ajutorul bănesc oferit de către Dincă şi Anastasia Brătianu, ambii fiind înhumaţi în pronaosul Bisericii Domneşti.

În parcarea din faţa muzeului se mai observă pe latura ei vestică şi   intrarea din secolul XIV în Curte, reconstruită în timpul lui Neagoe Basarab. Actualul turn de incintă cu arc romanic este de fapt o tentativă de reconstrucţie începută încă din 1989 a vechiului turn de intrare.

Ruinele Palatului Domnesc (secol XIV) latura de sud –vest a curţii se pot observa astăzi datorită excavării fundaţiei în timpul cercetării arheologice din 1967-1972 de către arheologul Nicolae Constantinescu.

O excavaţie a pivniţei unei case făcute de Neagoe Basarab, precum şi zidul ei de incintă din secolul XVI se observă la-vest faţă de Biserică, iar temeliile unei construcţii tot din secolul XVI sunt vizibile spre sud faţă de poziţia Bisericii.

Tot aici se observă şi baza unui turn de observare ce folosea la cercetarea împrejurimilor de la distanţă pentru a semnala eventualele pericole.

Ziduri din secolul XVIII sunt vizibile la sud şi sud-est faţă de poziţia Bisericii Sf. Nicolae iar refacerea zidului spre sfârşitul secolului XIX, peste zidul din secolul XIV se observă la nord şi la vest.

Există chiar şi o completare a închiderii ansamblului la începutul secolului XX (1924) atunci când s-a terminat şi restaurarea ştiinţifică a Bisericii. Dacă urmărim panoul din incinta clopotniţei cu planul cercetării arheologice observăm toate urmele zidurilor dintre secolele XIII-XIX din Curte.

Starea de ruină a Curţii Domneşti de la Argeş, la fel ca şi a Curţii Domneşti de la Târgovişte de altfel, este expresia numeroaselor războaie şi conflicte ce au avut loc în acest spaţiu de-a lungul secolelor până în a doua jumătate a secolului XIX, practic până în perioada modernă a României.

Dintre ruinele glorioasei capitale a Basarabilor se ridică astăzi mândră numai Biserica cu hramul Sfântu Nicolae, primă Mitropolie a Ţării Româneşti din 1359 în timpul lui Nicolae Alexandru ( Voivodul îl aduce la Curtea de Argeş pe mitropolitul Iachint de la Vicina, venit din Dobrogea, din apropiere de Tulcea, şi se oficiază recunoaşterea oficială a rangului de Mitropolie aci, de către Patriarhia din Constantinopol prin Calist I, patriarhul ecumenic) până în 1443, după unele surse, în timpul lui Vlad Dracu, când este menţionată pe locul Mănăstirii Curtea de Argeş.

Această Biserică, zisă Domnească sau princiară fiindcă va fi fost folosită şi drept biserică de curte a Domnitorului, ridicată pe parcursul domniei chiar a primilor 3 voivozi munteni, Basarab I, fondatorul dinastiei, a fiului său Nicolae Alexandru, care o termină de construit, şi a nepotului său, Vladislav Vlaicu I, sub a cărei domnie se va termina şi pictarea acestei magnifice ctitorii, între 1365-1369 – este unul dintre cele mai vechi şi mai bine păstrate monumente din România medievală.

Biserica este încadrată ca perioadă de construcţie la începutul existenţei statale a Ţării Româneşti, în perioada de independenţă de după lupta de la Posada, între 1340-1365, fiind ridicată chiar pe locul unei biserici mai vechi, denumită mai sus Argeş I, actuala catedrală mitropolitană fiind denumită în planul de săpături arheologice prin apelativul Argeş II.

Biserica Sf. Nicolae Domnesc respectă modelul de construcţie bizantin, simplitatea dată de planul crucea greacă înscrisă la sol şi o singură turlă centrată pe naos, mărginită de 4 nave (împreună cu nava de est încadrată în  prelungirea absidei altarului se realizează planul perfect simetric şi elegant al crucii greceşti cu braţele egale şi la nivelul turlei centrale –se văd 4 semicercuri (nave)  în arc romanic –la fel ca un trifoi cu patru petale ce transferă greutatea turlei prin coloane la nivelul pardoselii)

Biserica este compusă dintr-un pronaos îngust de 2,8 metri , un naos în formă de pătrat perfect, 12X12 metri în care sunt plasate 4 coloane paralelipipedice ce susţin navele (creează o împărţire aparentă a naosului) şi un altar tot de 2,8 metri adâncime încadrat de 2 absidiole, Proscomidie şi Diaconicon. De fapt biserica era înscrisă într-un cub de către maestrul mason (pe înălţime şi pe lungime) cu latura de 21 metri, fiind folosite aici numerele ezoterice 12 şi 21, 21 fiind inversul lui 12 numărul apostolilor.

La exterior se observă o decoraţie simplă, un brâu din 3 rânduri de cărămidă roşie cu inserţii de piatră de râu şi pietre de travertin sau tuf vulcanic ce provin probabil de la demolarea unui castru roman din apropiere. În zidurile exterioare apăreau înainte de restaurare pe toată suprafaţa şi ventilatoare pentru zidărie, ţinând cont de grosimea considerabilă a zidurilor de 1,5 metri în unele zone, aceste găuri în formă de paralelipiped dreptunghic mai sunt vizibile astăzi în anumite zone ale zidăriei pe exterior, mai ales în registrul inferior.

Tot în exterior sunt observabile şi fundaţiile zidurilor de incintă ale bisericii Argeş I, distrusă probabil în timpul invaziei de la 1330 a lui Carol Robert de Anjou.

Despre pictura Bisericii Domneşti s-au pronunţat diverşi specialişti români şi străini, concluzionând că originalul din secolul XIV face parte stilistic din Renaşterea Paleologă (scene narative similare cu cele de la Mănăstirea Chora, azi moscheea Kahrie-Djami din Constantinopol/Istanbul sau cu Dečani din Serbia şi Gračanica în Kosovo) cu unele influenţe importante ale Renaşterii italiene timpurii (la nivelul anatomiei umane) de la sfârşitul perioadei trecento. Originalul este astăzi parţial expus. Cam 40% din suprafaţa pictată prezintă scenele originale fără alterări ale culorilor iar pe 20 % din suprafaţă avem o refacere a culorilor cu păstrarea iconografiei originale. Restul suprafeţei pictate prezintă straturi din secolele XVIII şi XIX.

Repictările constituie un caleidoscop deosebit de interesant al prezentării suprafeţelor – aceeaşi scenă, de exemplu Adormirea Fecioarei, este pictată de trei ori în Biserica Domnească, în toate cele trei straturi – odată în naos (originalul din sec XIV cu o restaurare prin înviorarea culorilor) a doua oară în Iconostas în registrul său inferior (penultima scenă spre dreapta- sec XVIII) şi a treia oară în ancadramentul ferestrei pe peretele nordic – sec XIX); la fel pe coloana din faţa proscomidiei, avem două faţete cu pictura din secolul XVIII  şi celelalte două cu originalul din XIV. Această posibilitate de a vedea în aceeaşi Biserică diverse stiluri de pictură şi chiar aceeaşi scenă de mai multe ori în stiluri diferite (de exemplu Adormirea Fecioarei dar şi altele) conferă monumentului din Curtea de Argeş nu numai unicitate, originalitate şi personalitate ci şi un loc aparte de o deosebită importanţă printre celelalte monumente de tip muzeal din România. El poate fi şi este folosit ca loc de studiu sau studiu de caz pentru specialişti, studenţi, dar şi cadre academice pentru studiul începutului artei româneşti.

La intrarea în biserică se observă pe jos marcat cu dale de granit conturul nartexului (un pridvor de lemn) ce a existat în faţa bisericii în secolul XIX (adăugat la 1875) Uşile de fier de la intrare sunt puse odată cu începerea restaurării de la 1911 iar în ancadramentul uşilor se vede piatra tombală a călugărului Golia ce a fost tăiată în 5 bucăţi în timpul unei restaurări din 1858 (din lipsă de materiale s-a realizat ancadrament din această piatră tombală)

La intrare în pronaos imediat pe partea stângă se vede placa de marmură pusă în 1929 de Comisiunea Monumentelor Istorice pentru a marca lucrările de restaurare ce au avut loc între 1911-1929

Tot în spaţiul pronaosului în dreapta sunt înşirate 3 pietre tombale ale unora dintre boierii Brătieni, în speţă Constantin, Ilinca şi Anastasia, decedaţi între 1839-1844 după ultima restaurare dintre anii 1827-1829. Constantin şi Ilinca sunt chiar tatăl şi sora lui I. C. Brătianu, marele om politic român, membru al PNL  (fondat la 1875) şi prim-ministru în  perioada obţinerii independenţei statale –  1877-1878

Tot în pronaos mai sunt înhumaţi şi Dincă şi Stanca Brătianu, cele cinci personalităţi fiind contributoare cu fonduri băneşti la restaurarea din 1843 (Supt aciastă piatră odihnesc oasele răposatei roabei lui Dumnezeu Stanca…)

Cele peste 300 scene pictate în Biserica Domnească (erau în secolul XIV poate 365, câte o scenă pentru fiecare zi din an) sunt de tip narativ (povestesc evenimentele din Noul Testament sau hagiografice-povestesc vieţile sfinţilor) în afara scenelor speciale Pantokrator (secolul XIX – 1827 – Pandelimon) sau Iisus Emanoil şi Madona Platytera sau Madona orantă ca şi a sfinţilor militari sau a reprezentărilor Patriarhilor şi Profeţilor din Vechiul Testament.

Registrul iconografic original din pronaos, azi parţial expus prezintă scene din ciclul hagiografic cu Viaţa Sfântului  Nicolae (13 scene unicat în România) ce se desfăşoară în stilul frizei pe pereţii est şi vest ai pronaosului fiind mărginite de un model al florilor de acant albe, pornind de la naşterea sf. Nicolae, trecând prin minunile arătate în copilărie, apoi prin hirotonisirea ca preot şi prin visul împăratului Constantin, salvarea celor trei tineri de la moarte, salvarea celor trei principi de la execuţie şi salvarea celor trei fete de la desfrâu, apoi reîntorcându-ne pe est vedem şi tăierea copacului şi salvarea corabiei de la furtună.

în dreapta omului bogat arzând în infern ce-i cere bunului Lazăr din paradis o picătură de apă să bea, acest dialog inedit între infern şi paradis desfăşurându-se de-a stânga şi de-a dreapta scenei Deesis, deasupra acestei scene fiind scaunul de Judecată sau Etimasia, scaun pe care îl va ocupa Iisus la a doua venire, din stânga pornind râul albastru pentru rai şi în dreapta un râu roşu de foc pentru infern şi o Judecată de Apoi pe peretele vestic, întreruptă deasupra intrării în naos de o Deesis (scena tabloului de ctitor sau donator) în care voivodul Nicolae Alexandru e prezentat singur îngenuncheat (proskynesis) în partea stângă jos a frescei cu mâinile întinse (însă spre deosebire de scena omonimă de la Chora fără a avea biserica în mâini) oferind o închinare lui Iisus, Mântuitorul fiind mărginit stânga de Fecioara Maria şi dreapta de Sf. Nicolae (aici în locul lui Ioan Botezătorul), cei doi intercesori prin care se intermediază comunicarea cu Mântuitorul ceresc.

În partea opusă scenei Deesis este pictată deasupra intrării în pronaos pe vest, scena Prezentării fecioarei Maria la Templu (intrarea maicii domnului în biserică) în faţa Marelui Preot Zaharia.

În stânga şi în dreapta Deesis-ului în registrul median era o mare scenă cu Judecata de Apoi, astăzi astupată sub stratul din sec XVIII şi parţial vizibilă în stânga Deesis-ului, unde s-a îndepărtat bordura (adăugată în sec XVIII) pentru a expune Raiul (Judecata Drepţilor) – deasupra ei este încă o scenă cu Sfântul  Nicolae izbăvind o corabie de furtună şi tăind copacul în care se afla răul (de aici expresia: a tăia răul din rădăcină)  tot sec XIV – în timp ce Iadul este reprezentat prin Scena Bogatului Nemilostiv şi a Dreptului Lazăr în partea dreaptă a Deesis-ului, unde bogatul arzând în Infern îi cere o picătură de apă lui Lazăr, un râu de foc fiind abia vizibil lângă Deesis imediat în dreapta lui şi chiar mergând pe  deasupra acestuia. Punctul de plecare pentru rai şi infern (deasupra scenei Deesis) era Etimasia adică scaunul de judecată pe care va sta Iisus la a doua venire.

Două mari scene pictate de Radu Zugravu din Târgovişte se pot observa imediat în stânga cum intrăm în pronaos scoase la lumină de sub stratul din sec XIX. Este vorba de Rugăciune în grădina Ghetsemani, (momentul în care Iisus îi roagă pe apostoli să vegheze împreună cu el dar aceştia adorm) şi spălarea picioarelor apostolilor (pilda de smerenie dată de Iisus apostolilor) scene ce sunt scoase la iveală de sub cordonul floral al lui Pantelimon şi mărginite pe bordură de modelul geometric al triunghiurilor roşii şi albastre intercalate.

Deasupra acestor scene de secol XVIII (stil brâncovenesc) sunt tot scene din viaţa Sfântului Nicolae (secol XIV), două dintre acestea fiind fapte deosebite făcute de acesta, şi anume salvarea celor trei fete de la desfrânare (Sfântul Nicolae le-a aruncat acestora 3 pungi cu galbeni, pentru a nu mai fi nevoite să se prostitueze) şi salvarea celor 3 tineri de la moarte (Sf. Nicolae îi apare în vis împăratului Constantin şi-i comunică acestuia că cei trei sunt acuzaţi pe nedrept, împăratul iertându-i pe aceştia şi eliberându-i din temniţa unde aşteptau să fie decapitaţi)

Tot în dreapta adică pe peretele estic la nivelul Deesis-ului se obsevă şi o scenă a nativităţii (scena naşterii Sf. Nicolae), originalul din sec XIV ce combină elemente din Naşterea Mariei şi din Naşterea lui Iisus iar  pe peretele vestic în registrul superior este Logodna Mariei cu momentul în care fecioara este încredinţată lui Iosef (care are toiagul înmugurit) de marele preot Zaharia iar ceilalţi peţitori sunt strânşi într-un  grup spre dreapta.

În registrul inferior se observă un cordon sau brâu floral adăugat în pronaos în secolul XIX de pictorul Pandelimon, cordon ce este dizolvat parţial în anumite locuri de către pictorul Norocea în timpul restaurării de la începutul secolului XX pentru a se putea observa în acest caz şi pictura lui Radu sin Mihai din Târgovişte din secolul XVIII (1752-1759) decopertări parţiale ale unor scene, mai vizibile fiind Sf. Mina sub scena Bogatul nemilostiv şi Iisus cu cei 10 leproşi în dreapta sub copilăria sf Nicolae. Între aceste două scene este vizibil un studiu asupra celor trei straturi cu expunerea originalului, ce continuă Judecata de apoi prezentată mai sus, prin îngerul care sufla în trâmbiţă pentru scularea morţilor la judecată.

Între Deesis şi Prezentarea Mariei la templu, pe boltă, se observă imaginea lui Iisus Emanoil (cu noi este Dumnezeu) în complementaritate  cu cea a Pantokrator-ului din bolta turlei centrale din naos iar fragmente din Sinoadele Ecumenice (secol XIV) sunt vizibile foarte şters pe boltă în dreapta şi stânga sub pictura din secolul XIX ce prezenta scene din Apocalipsa lui Ioan.

În naos, pe partea opusă a scenei Deesis din Pronaos, se observă Sf. Nicolae, patronul Bisericii, având în stânga pe Arhanghelul Mihail (secol XIX) călcând alegoric un păcătos în picioare iar în dreapta lui, privind spre pronaos, se observă tabloul votiv ce este plasat la mijlocul unei înşiruiri de sfinţi militari ce pleacă de pe peretele sudic de la Constantin şi Elena şi bordează zidul de nord, vest şi sud, sfântul martir Tarachos ţinând arcul de tip mongol în mână încheind pe peretele nordic galeria sfinţilor militari iar  tabloul votiv prezintă însă o biserică Domnească -donată de Vlaicu şi Doamna Ana lui Iisus –  modificată prin cele două turle de tablă puse deasupra pronaosului la 1827 (pictura din acest registru fiind lucrată în secolul XIX)

Deasupra Sf. Nicolae este marea scenă a Adormirii Fecioarei (sec. XIV) în 7 episoade prezentând aspecte din viaţa Mariei, scenă în spatele căreia era tunelul ascunzătoare din zid, lat de aproape un metru, la care se ajungea cu o scară de lemn mobilă prin intrarea vizibil expusă azi la intersecţia peretelui nordic cu cel vestic.

În stânga patului unde este aşezată fecioara se văd două scene mici suprapuse, deasupra Arhanghelul Gabriel îi întinde Fecioarei o ramură de palmier vestitoare a morţii iar jos Maria rugându-se lui Iisus privind spre o mână din cer ca semn că rugăciunea a fost auzită. În dreapta mai sunt două scene dintre care cea superioară prezintă un interior în care Maria dăruieşte un veşmânt de pomană iar în partea de jos apostolii veghind la mormânt sunt înştiinţaţi de Ioan că Fecioara Maria a fost luată la cer.

În faţa patului pe care e aşezată Fecioara se vede cum Arhanghelul Mihail retează cu sabia mâinile unui evreu care vrusese să profaneze corpul şi căruia i se lipiseră mâinile de coşciug. Specific picturii Paleologe este fundalul albastru al tărâmului spiritelor din rai, de unde este dusă pe verticală spre cer de doi îngeri o mandorlă cu trupul fecioarei Maria către intrarea în Rai prezentată în mod simplu ca şi intrarea într-o casă ţărănească a românilor, aici existând apropieri semnificative cu reprezentarea de la Dečani din Serbia.

Din punct de vedere iconografic această frescă amplă nu se poate compara cu nici o altă reprezentare a Adormirii, redactarea tematică narativă legându-se de şcoala constantinopolitană, asemănări fiind întâlnite în mozaicurile de la Chora. În partea dreaptă a intrării în ascunzătoare este scena Iisus la Marea Tiberiadei (a treia arătare în faţa ucenicilor după înviere) şi deasupra ei se observă scena cu Ispitirea în deşert, unde diavolul antropomorfizat este în faţa lui Iisus precum o maimuţă cu păr negru şi cu coadă şi se observă modalitatea de lucru a restauratorului Dumitru Norocea prin faptul că această scenă este scoasă la iveală de sub stratul de deasupra în mod similar cu acela al unei veritabile cercetări arheologice, resturile scenei de deasupra fiind vizibile în partea dreaptă în josul scenei.

Deasupra scenei Adormirii sunt două mari expuneri: o friză în trei episoade: Visul lui Iosif, Sfânta Familie călătoreşte şi Maria precedată de Iacob şi Iosif (Sfintele Paşti) şi scena Schimbarea la Faţă pictată în manieră renascentistă italiană– (tot secolul XIV dar păstrând culorile originale în fundal verde şi albastru).

Pe navă în dreapta scenei Schimbării la faţă sunt trei scene: Intrarea în Ierusalim, Alungarea demonilor (Legiune) din omul posedat şi Pilda neghinelor (drepţii stau cu Iisus la masă iar păcătoşii sunt aruncaţi de înger în Iad –în capătul stâng al mesei) iar în stânga începând de sus: Învierea lui Lazăr, masacrul inocenţilor (Irod poruncind soldaţilor sacrificarea pruncilor sub doi ani) şi Nunta din Canaa Galileii (transformarea apei în vin).

Tot registrul inferior al naosului prezintă astăzi ultimul strat de pictură dat de Pantelimon în sec XIX în afară de cei trei ierarhi şi cei 3 patriarhi (Abraham, Iacob şi Isaac) ce datează din secolul XVIII şi sunt plasaţi în apropierea Proscomidiei, respectiv a Diaconiconului. Aici se găseşte pe bordura (ciubuc) de deasupra un model al triunghiurilor intercalate albastre şi roşii pe care îl regăsim şi pe Iconostas şi în Pronaos şi care ne marchează secolul XVIII cu pictura lui Radu.

În tamburul cupolei, pictura Pantokrator (Iisus susţinătorul lumii sau Iisus, stăpânul a toate) este din secolul XIX (1829) iar în partea inferioară a tamburului cupolei se mai păstrează şi 12 profeţi mici şi mari: Eliseu, Isaiia, Eremia, Ioan Botezătorul, Avacuum, Zaharia, Naum, Angoias sau Baruch, Daniil, Iona, Osie, Ilie. Figurile sunt aşezate în arcade concave, decorate cu o bordură de palmete înscrise alternativ şi inversat unele într-altele, motiv frecvent în pictura bizantină târzie. Aici avem o trecere brutală dar fascinantă între secol XIX şi culorile fundalului verde ce decora odinioară toată biserica în secolul XIV.

Iconostasul are pictura din secolul XVIII. Prezintă 3 etaje . Registrul superior prezintă pe Maria pe tron la mijloc înconjurată de cei 12 profeţi (ce prevestesc naşterea lui Mesia) de o parte şi de alta, registrul median pe Iisus pe tron înconjurat de cei 12 apostoli, iar în registrul inferior sunt 13 praznicare, scene din viaţa lui Iisus foarte bine executate, prezentând de la stânga la dreapta: Prezentarea copilului Iisus la templu, Botezul, Învierea lui Lazăr, Intrarea în Ierusalim, Răstignirea, Învierea, Iisus şi Toma necredinciosul, Predica la templu la 12 ani, Înălţarea la cer, Sfânta Treime, Schimbarea la faţă, Adormirea fecioarei şi Aducerea Sfintei cruci.

În stânga iconostasului mai sunt încă 4 scene pe acelaşi registru deasupra intrării în Proscomidiar: Naşterea Mariei, Prezentarea Fecioarei la Templu, Buna vestire şi Naşterea lui Iisus.

Sub aceste scene pe stânga uşii de acces în Proscomidie este încă o dată reprezentarea Arhanghelului Mihail, de data aceasta pictura este de secol XVIII

Cele două coloane de lângă altar prezintă tot pictură din sec XVIII până la modelul triunghiurilor albastre şi roşii intercalate, mai sus fiind tot scene narative de secol XIV, coloana dinspre nord est având două faţete (sud şi vest) cu 4 scene din viaţa Sf. Filofteia, cu pictura lui Ilie şi două faţete (nord şi est) cu pictura originală din sec XIV , Sf. Onofreus şi Iisus Evanghelist pe tron cu cavalerul în armură de factură normandă fără cap în caseta de jos. Pe coloana dinspre sud este un ciclu cu martiriul a 4 apostoli: Petru (crucificat invers) Ioan (fiert în bazinul de ulei pus la foc) Toma (este împuns cu suliţa) şi Pavel (este decapitat) iar pe partea sudică este Sf. Petru.

Pe coloanele dinspre vest sunt 8 sfinţi militari, printre care Sfântul Evdokim şi Teodor Stratilat sau Teoader Tiron cu pictura originală din secolul XIV şi cu refacerea lui Pandelimon , cele două alternând aleator.

Peretele sudic al naosului prezintă majoritatea frescelor originale din secolul XIV , ciclul tematic cu copilăria şi Patimile lui Iisus, Călătoria la Bethleem, (Iosif se întoarce în satul natal pentru recensământ) Recensământul lui Quirinus (unica reprezentare a Mariei însărcinate în România) Cei trei magi la Irod, Irod sfătuindu-se cu fariseii, Iisus în Ghetsemani – de data aceasta originalul renascentist-, sărutul lui Iuda, (momentul identificării lui Iisus de către soldaţii romani), Iisus înaintea lui Caiafa, Iisus la Pilat din Pont, batjocorirea lui Iisus (încoronarea cu spini), Drumul crucii, (momentul în care Iisus împreună cu ceilalţi doi hoţi condamnaţi se îndreaptă spre Golgota în afara zidurilor oraşului), scena giulgiului, (Simon preia crucea iar Iisus căzut în genunchi de oboseală este şters pe faţă de Veronica şi se produce miracolul imprimării figurii în ţesătură), urmată de scena crucificării, pe dealul Golgotei, (momentul în care apare crucificat împreună cu ceilalţi doi condamnaţi) şi apoi coborârea de pe cruce (capul lui Adam se observă la Baza crucii, Golgota era denumită dealul Căpăţânii, prin sacrificarea lui Iisus păcatul originar este răscumpărat, Adam este iertat şi scos din Iad).

Peretele nordic prezintă Plângerea Domnului şi spălarea corpului la stânga şi la dreapta ferestrei mici (luneta nordică a bolţii) este scena cu punerea în mormânt, minunea înmulţirii pâinilor, o bandă laterală (friză) sus sub fereastra mică de tip romanic, urmează Iisus tămăduind hemoroissa,(vindecarea femeii cu scurgere), alungarea negustorilor din templu, învierea fiicei lui Iair, soldaţi romani în faţa mormântului gol, evreii cerând paza la mormânt şi îngerul ridicând piatra tombală, şi Pilda celui care –şi construieşte o casă (această scenă unică se găseşte numai la Curtea de Argeş, fiind unicat în bisericile din Europa şi implicit pe glob) şi o inscripţie înlăturată în urma restaurării spunea: O, nebune, la noapte o să iasă sufletul tău de la tine. Cuvintele rostite de înger explică filosofic înţelesul parabolei celui care-şi zideşte casă pe pământ dar nu în cer, acumulând bogăţii materiale dar nu bogăţii spirituale, acestea din urmă fiind de ordin superior şi permiţând intrarea în împărăţia cerului. Acestei scene unicat însă în reprezentările de artă paleologă i se mai acordă încă cel puţin o explicaţie: zidirea templului lui Solomon, unde Regele de pe tron este Solomon iar marele maestru mason din faţa lui, cel care-i conduce pe ceilalţi 6 cu biciul în mâna dreaptă este Hiram Abif. Numărul 7 al zidarilor ne sugerează numărul lui Dumnezeu şi numărul braţelor din Menora, sfeşnicul evreilor, ca şi fraza: Înţelepciunea-şi face casă pe 7 coloane, unde aici coloanele sunt zidarii iar casa este Casa lui Dumnezeu pe pământ, templul fiind înlocuit în imaginarul medieval cu biserica, noua casă a fiului lui Dumnezeu, Iisus pictat în Pantocrator (stăpân al cerurilor) şi prezentat în caracter dualist în Împărtăşirea apostolilor la fel ca un semizeu din mitologia greacă.

În partea dreaptă se observă scene cu culoarea aproape ştearsă din secolul XIV ce merg spre proscomidie şi reprezintă pe bolta navei de legătură ciclul cu Marile sărbători ale iudeilor şi ciclul cu viaţa Sf. Ioan Botezătorul.

În Proscomidie este vizibil stratul original din secolul XIV , Fecioara orantă şi Liturghia îngerilor, câteva casete narative printre care Punerea în Mormânt a lui Ioan Botezătoru (se observă corpul în giulgiu fără cap iar capul cu aureola de sfânt este undeva în partea stânga jos a casetei ) Sf. mormânt cu Iisus înfăşurat în giulgiu şi în registrul inferior Sfinţi părinţi (Petru din Alexandria, Papa Silvestru, Spiridon şi Ioan Milostivul) iar pe peretele nordic 4 arhidiaconi (dintre care primii 3 sunt Parmenas, Romanos şi Ştefan).

În altar avem vizibilă tot pictura originală din secolul XIV cu o restaurare a echipei profesorului Dan Mohanu asupra culorilor până în 2002 şi cu o pictură din secolul XVIII în ancadramentul ferestrei, scena este tipică, prezentând sfânta năframă (ferestrele lărgite în sec. XVIII)

Pe semicalota altarului este zugrăvită o Maesta (Maria pe tron cu pruncul Iisus în braţe) supravenerată de cei doi arhangheli, Mihail şi Gavril şi de Sfinţii Nicolae şi Ioan Gură de aur.

Scenele din altar sunt similare cu cele de la Decani şi Chora şi prezintă în două benzi laterale foarte mari Împărtăşania apostolilor (şase cu vin şi şase cu pâine conform dogmaticii picturii bizantine ce arată dualitatea Mântuitorului, ca om şi Divinitate) şi  Cortul Mărturisirii (ce apare numai aici) şi aducerea darurilor de către cele 12 seminţii ale lui Israel iar încadrând pe toate părţile aceste două mari compoziţii sunt tot casete narative ce fac parte din ciclul învierii sau parabole: Maria şi Maria Magdalena vestesc apostolilor învierea, Petru şi Ioan în faţa mormântului, Iisus se arată apostolilor Luca şi Cleopa în drum spre Emaus, Cina din Emaus, Vestirea apostolilor de către Luca şi Cleopa, Pilda celor 10 fecioare, Iisus şi femeia adulteră, Parabola samariteanului, Iisus în casa Martei, Mironosiţele vestind învierea Domnului, Iisus prânzeşte cu ucenicii la Marea Tiberiadei, vindecare unui copil, Toma necredinciosul.

În registrul inferior erau 6 părinţi ai bisericii, astăzi fiind vizibili numai 4 datorită lărgirii ferestrei (Chiril, Atanasie, Grigore şi Vasile)

În dreapta altarului, lângă Diaconicon, se pot observa, sub un geam de protecţie, cele trei straturi ale cordonului floral decorativ al naosului în registrul său inferior, începând cu originalul din sec XIV care este cel mai adânc îngropat sub celelalte două straturi ulterioare.

În registrul superior vedem doi sfinţi militari de această dată de secol XIV şi în stânga pe Ioan Botezătorul, prezent numai cu partea superioară a corpului, cea inferioară fiind distrusă atunci când se construieşte catapeteasma, deasupra acestora existând încă două casete narative de secol XIV, cea de sus arătând scena cu Spălarea picioarelor apostolilor iar cea de jos Rugăciune în Ghetsimani şi scularea apostolilor, scenă eminamente renascentistă prin efectul optic trompe l’oeuil, iluzia tridimensională fiind dată de piciorul unui apostol ce depăşeşte spaţiul delimitat al casetei cu linie roşie.

Cele două mari descoperiri arheologice din naos, ambele în 1920 vin să încheie cumva devoalarea importanţei acestui monument pentru Istoria Românilor.

Este vorba în primul rând de descoperirea în stratul de tencuială din secolul XIV a datei morţii lui Basarab I de către pictorul restaurator Dumitru Norocea –la leat 6860 (1352) a murit la Câmpulung marele Basaraba Voevod– dată zgâriată (sgrafitto) cu un cui probabil de unul din meşteri în tencuiala umedă. Această dată este de o deosebită importanţă pentru Istoria medievală a Ţării Româneşti fiindcă începuturile statalităţii muntene sunt învăluite în legendă fără a beneficia de izvoare istorice exacte, mai mult cronica Ţării (Letopiseţul Cantacuzinesc) scrisă târziu la 1690 prezenta o cronologie inexactă a voivozilor munteni. Începând cu Radu Negru Legendar şi continuând cu Dan I şi Mircea cel Bătrân, omiţându-se primii trei Basarabi, Întemeietorul, Nicolae Alexandru şi Vladislav Vlaicu I, marea descoperire din Biserica Domnească forţând o nouă aşezare a cronologiei dinastice.

Data poate fi considerată atât ante quem cât şi post quem adică biserica nu poate fi mai nouă de această dată dar poate fi mai veche, fiind neclar dacă numai cu câteva decenii sau chiar cu două trei secole, după cum consideră Dumitru Norocea în Memorii. (Structura arhitecturală a bisericii este similară cu aceea a bisericilor din zonele de frontieră a Imperiului Bizantin, de exemplu bisericile din Georgia şi Armenia din Asia Pitgunda şi Trapezunda în partea estică a Mării Negre ce sunt ridicate în secolele XI-XII)

Cea de-a doua mare descoperire arheologică, tot în 1920 se produce tot în naos în momentul în care este dat la iveală mormântul lui Radu Negru de către arheologul Virgil Drăghiceanu (singurul mormânt de domn muntean neprofanat) cu un foarte bogat inventar arheologic, constând în decoraţiunea pietrei tombale (palmete gotice pe laterale, arborele vieţii şi roza vânturilor deasupra, o cruce greacă cu braţele egale pe latura din spate) şi bijuteriile din aur ale principelui, bijuterii expuse azi la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, constând în inele, pafta (catarama de la centură) lucrată în forma unui castel medieval, diadema şi mantia domnească ce s-a dizolvat din păcate la contactul cu aerul proaspăt în momentul în care a fost deschis mormântul.

Până în 1971 scheletul Domnitorului cu bijuteriile aferente a fost expus sub un geam gros de sticlă iluminat din interior chiar în Biserica Domnească.

În afara acestui foarte bogat mormânt mai sunt descoperite încă două morminte intacte (ce scăpară vigilenţei profanatorilor) ale unor cavaleri apuseni având simbolul florii de crin, acest lucru deosebit de important arăta legături cu dinastia angevină ale principilor valahi. Aceste morminte sunt probabil din secolul XIII, la fel ca şi cel al lui Radu Negru. Alte 11 morminte ce au aparţinut unor voievozi şi a unor familii boiereşti muntene, toate prezentând semne de profanare sau jefuire parţială în epoci anterioare cercetării lor. Mai sunt identificaţi în naos Vladislav Vlaicu, Radu I, Dan I şi Dan II, domnitori succesori domniei lui Vlaicu în ordine cronologică, până la domnia lui Mircea cel Bătrân, Mircea fiind însă înhumat în ctitoria sa de la Cozia. Şi Voislav, fiul lui Nicolae Alexandru (ca şi Vlaicu şi Radu I ) mort la vârsta adolescenţei este tot în naosul Bisericii Domneşti putând fi văzută azi piatra tombală originală (având tot stilizat arborele vieţii, la fel ca şi piatra lui Vlaicu) lângă peretele nordic în apropierea mormântului Doamnei Ana, soţia lui Vlaicu.

Mormântul lui Nan Udobă, un dregător medieval de la Curtea lui Mircea cel Bătrân, este şi el identificat tot în naos.

Restaurări ale Ansamblului şi ale bisericii s-au făcut aşadar în timpul domniei lui Neagoe Basarab (începutul secolului XVI – prima intervenţie) şi apoi între 1748-1752, 1827-1848 şi în două reprize în secolul XX între 1911-1929 şi 1967-1972 cu o ultimă intervenţie după cutremurul din 1977 între 1982-2007

Ultimele lucrări de reparaţii au constat în schimbarea acoperişului în 2005, construcţia unor rigole de drenaj pe sud şi nord şi montarea unui sistem modern de iluminare în 2008.

 

Impresii ale unor personalităţi referitoare la Ansamblul medieval de la Argeş:

Cronica lui Radu Popescu: (sec XVII)

…ci dar Radu-Vodă s-au aşezat în câtăva vreme în Câmpu Lung unde şi mănăstire frumoasă şi mare au făcut. După aceia s-au dus la Argeş, de au făcut scaonul acolo, făcând curţi domneşti şi biserică, care şi până astăzi iaste.

Cronica Letopiseţul Cantacuzinesc: (1690)

Iar când au fost la cursul anilor de al Adam 6798… un voievod ce l-au chemat Radu Negru-Voievod … pogorându-se pre apa Dâmboviţii, început-au a face Ţară nouao. Întâi au făcut oraşul ce-i zice Câmpu Lung. Acolo au făcut o biserică mare şi frumoasă şi înaltă. De acolo au descălecat la Argeş şi iar au făcut oraş mare şi s-au pus scaonul de domnie, făcând curţi de piiatră şi case domneşti şi o biserică mare şi frumoasă.

Neofit Cretanu  –19 iulie 1746 – Mitropolit al Ţării Româneşti

Cea dintâi biserică creştină ce s-a zidit în Valahia.

Domenico Sestini – 1779 – savant naturalist italian

Notează, vizitând Curtea de Argeş că  a observat un turn rămas din cetatea lui Negru Vodă.

Krevchely – 1820

Cercetează Curtea Domnească, din care n-au mai rămas decât câteva dărâmături ruinate.

Contele Augusto Lagarde – 1828

Menţionează la trecerea prin Curtea de Argeş:  târg mare în care se văd încă ruinele vechiului castel domnesc şi multe case din piatră şi astăzi strâmte.

Ilarion – 1830 – Episcop al Argeşului

Spune despre ruinele Curţii că ,ele încă stau, şi nici un rumân simţitor nu le poate privi fără durerea inimii.

 

Alexandru Pelimon – 1858 –Impresiuni de călătorie în România

Face o amplă descriere a oraşului şi a monumentelor:

 

Se află înconjurat de cele mai frumoase şi pitoreşti dealuri şi pe lângă dânsul curge apa Argeşului. Ne oprim dinaintea Bisericii domneşti, care merită toată luarea aminte. Aici a fost precum văd ruinele în fiinţă, împregiurul bisericii, curtea domnească şi cetăţuia lui Negru Voievod. Intrând înăuntru-I, întâiul monument şi care e mai vechi decât însăşi monastirea Episcopiei, este Biserica domnească a lui Radu şi-n această biserică se află depuse relicvele Sfintei Filofteia, odor sacru şi miraculos al acestui sfânt şi dumnezăiesc locaş, cu hramul Sfântul Nicolae; sub coasta dealului de alături, se află Sinicoara, ruinele măreţe ale templului doamnei Ana, soţia lui Negru Vodă ; şi care se zice că s-a transformat de mai multe ori din templu catolic în cel răsăritean.

 

Nicolae Iorga – 1915

În Vizită la Curtea de Argeş se pronunţă astfel despre Biserica Domnească:

O biserică bătrână ce se sprijină în cârjile reparaţiilor noastre, ea poartă în limba poporului numele lui Negru Vodă şi are o formă neobişnuită la noi, biserica se desfăşoară în şiruri de bolovani încadraţi de cărămizi, linii de bazilică, redusă la proporţiile sărace ale începuturilor domniilor noastre.

El reface călăuzit de amintirile eroicei vremi a începuturilor politice româneşti, drumul pe care l-au făcut voievozii întemeietori, acei care, de pe Poienari, unde era, Cetatea Argeşului s-au coborât la Curtea de Argeş sau Curtea Argeşului, singurul loc din România care poartă acest nume, arătând o reşedinţă domnească şi pe care o socotea demnă de a fi păstrată cu multă grijă.

 Pictura Bisericii Domneşti este cea mai frumoasă şi cea mai artistică ce avem în monumentele noastre, o perlă a ultimei perioade de înflorire a picturii bizantine din veacul al XIV-lea, o comoară dintre cele mai preţioase relizate în ţara noastră şi pe care o datorăm în mare parte arhitectului Grigore Cerchez şi pictorului Dumitru Norocea care au scăpat-o de la pieire şi au conservat-o cu pietate, pentru care istoria le poartă o vie recunoştinţă pentru opera realizată spre admiraţia celor de acasă şi a străbunilor. (după restaurare – 1934).

 

BIBLIOGRAFIE:

 

 

INEDITE:      

Memorii Norocea, Caiete Nr: 4,5,6

 

EDITE:

Djuvara, Neagu,   Thocomerie-Negru Vodă, Ed. Humanitas, Bucureşti,2011

Djuvara, Neagu,   O istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011

Djuvara, Neagu, Civilizaţia românilor între Orient şi Occident, Ed. Humanitas, Bucureşti,2011

Ionescu, Grigore, Curtea de Argeş-Istoria oraşului prin monumentele lui, Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II, Bucureşti, 1940               

                               Curtea de Argeş în documente, 

Mandrea George, Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti,1905

Mohanu Dan,  Arheologia picturilor murale de la Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, Editura ARA, Bucureşti, 2011

Moisescu Nicolae, Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Editura Coresi, Bucureşti, 1997

Moisescu Nicolae, Curtea de Argeş,Micromonografie, Editura Coresi, Bucureşti, 1997

Musicescu Maria,   Ionescu Grigore,  Biserica Domnească, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967

***, BMI, Editura Tiparul Cultura Naţională ,Bucureşti, 1923

***, BMI, Bucureşti, 1971

Theodorescu, Răzvan, Un mileniu de creştinism la Dunărea de jos, Editura ,2002

Theodorescu, Răzvan, Civilizaţia românilor între medieval şi modern